Şi plantele se îmbolnăvesc

Şi plantele, ca de altfel toate fiinţele vii, sunt ameninţate de boli şi dăunători. Şi plantele posedă un „sistem imunitar” care le permite să ţină la distanţă sau să distrugă anumiţi paraziţi. La unele specii, această rezistenţă este mai ridicată, pe când altele sunt mai sensibile şi se îmbolnăvesc mai uşor. Mult mai fragile sunt plantele cultivate în ghivece. Spre deosebire de cele din grădină, ele trăiesc într-un univers artificial în care condiţiile sunt total diferite decât cele din zona lor de provenienţă. Condiţiile nefavorabile plantelor sunt ideale pentru înmulţirea organismelor care le provoacă îmbolnăvirea sau le parazitează: lumina insuficientă, umiditatea excesivă, stagnantă sau aerul mult prea uscat. În casele noastre, dăunătorii plantelor sunt la adăpost de prădătorii lor din natură sau sunt feriţi de frigul iernii, fiind activi tot anul. Depinde de noi, de spiritul nostru de observaţie şi de viteza noastră de reacţie, să evităm îmbolnăvirea sau atacul dăunătorilor care ne pot distruge plantele. Orice modificare în aspectul plantei (pete, necroze, decolorări, deformări etc.) sau în comportamentul ei (căderea frunzelor, bobocilor, ofilire etc.), orice musafir nepoftit trebuie să ne alerteze. Nu vom reuşi niciodată să eliminăm în totalitate orice organism dăunător de pe plantele noastre, dar putem să-i limităm acţiunea distrugătoare prevenind, mărind rezistenţa plantelor sau aplicând tratamentele corespunzătoare, izolând planta bolnavă până la vindecare.

Plantele de interior şi fertilizarea lor

Organisme vii, plantele se hrănesc cu mineralele pe care rădăcinile le absorb din sol o dată cu apa. Cu ajutorul soarelui le transformă apoi în substanţe organice care le vor ajuta să crească, să înflorească, să reziste la atacul bolilor, dăunătorilor, ori să reziste în condiţii mai puţin prielnice (frig, secetă etc.). Dar plantele noastre din ghivece au la dispoziţie un volum mic de pământ şi consumă rapid rezervele de substanţe nutritive ale acestuia. Apa de la robinet  cu care le udăm şi soarele, care străluceşte pentru noi toţi, nu sunt suficiente şi după o vreme, vor rămâne flămânde, vor fi obosite, palide, se vor opri din creştere, îşi vor pierde florile sau se vor îmbolnăvi mai uşor. Fertilizarea plantelor de interior este necesară, dar într-un moment nepotrivit, în exces sau într-un mod inadecvat, efectul poate fi unul negativ. Nu este complicat sau, cum ar spune englezii „it’s not rocket science”, atât timp cât ţinem cont de câteva  reguli simple şi le respectăm plantelor ritmul de viaţă:

• Se fertilizează doar plantele sănătoase! Nu fertilizaţi plantele bolnave până nu identificaţi şi eliminaţi cauza îmbolnăvirii. De multe ori, o creştere mai lentă, un aspect bolnăvicios, pot fi semnele unei fertilizări excesive, iar continuarea administrării de îngrăşământ va duce la moartea plantei.
• Fertilizarea se face doar în perioada de creştere vegetativă, nu în repaus. Pentru majoritatea plantelor, din aprilie până în septembrie. Din octombrie, opriţi administrarea de îngrăşământ, lăsaţi planta să se pregătească de repaus, dacă e cazul. Nici cele care rămân verzi în timpul iernii, nu au nevoie de îngrăşământ. Chiar dacă e cald în casele noastre, zilele fiind scurte, lumina e mai puţină şi încetinesc toate procesele care au loc la nivelul plantei. Nu forţaţi creşterea lor cu un fertilizant, nu faceţi decât să epuizaţi plantele. Excepţie fac plantele care cresc şi înfloresc în această perioadă şi sunt în repaus în timpul verii. De exemplu, Cyclamen – înfloreşte din noiembrie până în martie, după care doarme toată vara. E firesc să îl hrănim în perioada de vegetaţie, chiar dacă este iarnă.
• Respectaţi dozele, concentraţiile şi frecvenţa recomandate de producătorul îngrăşământului. Sunt foarte multe produse pe piaţă, citiţi cu atenţie eticheta, diluaţi cu cantitatea de apă recomandată, repetaţi fertilizarea la intervalul indicat. Mai mult sau mai des, nu înseamnă mai bine. Orice exces are consencinţe negative pentru plantă. Dacă apar arsuri ale frunzelor sau ale altor părţi ale plantei, udaţi abundent pentru a dilua îngrăşământul.
• Nu fertilizaţi niciodată o plantă care are pământul uscat. Udaţi înainte, altfel soluţia de îngrăşământ va arde rădăcinile. Din acelaşi motiv, o plantă mutată, transplantată într-un alt ghiveci nu se fertilizează mai devreme de două săptămâni. Oricum, dacă aţi schimbat pământul, acesta îi va oferi plantei necesarul nutritiv pentru următoarele 6-8 săptămâni. Pentru plăntuţele tinere (dar bine înrădăcinate), folosiţi o soluţie mai diluată de îngrăşământ decât cea recomandată de producător.
• Oferta variată de îngrăşăminte din comerţ vă permite să alegeţi produsul cel mai comod de administrat pentru dumneavoastră. Soluţiile sau pulberile care se dizolvă în apă, necesită o administrare mai frecventă, în timp ce granulele care se încorporează în sol sau batoanele ce se îngroapă în substrat, la marginea ghiveciului, acţionează un timp mai îndelungat (câteva luni), eliberând lent mineralele. Veţi mai întâlni, pe eticheta unor soluţii de îngrăşământ şi menţiunea: aplicare foliară. Acest lucru vă permite să pulverizaţi soluţia pe frunzele plantei (diluaţi cu cantitatea de apă indicată de producător pentru acest mod de aplicare). Se recomandă plantelor cu un sistem radicular mai fragil (bromelii) ori degradate sau slăbite. Nu stropiţi cactuşii, plantele cu frunze catifelate, gofrate sau translucide, care sunt predispuse la putrezire.

Nu intraţi în panică în faţa raftului cu fertilizanţi minerali din magazinele specializate, neştiind ce să alegeţi pentru plantele dumneavoastră. Practic, toate îngrăşămintele de pe piaţă conţin cele trei elemente necesare plantelor: azot (pentru frunze şi tulpini), fosfor (flori şi rădăcini) şi potasiu (fructe şi rezerve), dar în proporţii diferite. Formulele lor sunt îmbunătăţite cu magneziu (pentru stimularea înfloririi), vitamine şi alte elemente precum fier, cupru, bor etc, care echilibrează creşterea. Aveţi la dispoziţie variantele „pentru plante verzi” sau „pentru plantele cu flori”, dar şi un sortiment specializat pentru nevoile anumitor grupe de plante. De exemplu, cactuşii au nevoie de un îngrăşământ sărac în azot, dar bogat în potasiu pentru a înflori. Reţineţi că un îngrăşământ pentru citrice este bun şi pentru celelalte plante decorative prin fructe dar şi pentru palmieri. Cu îngrăşământul pentru orhidee fertilizaţi şi bromeliile ori plantele acidofile, precum gardenia sau ferigile. Desigur, există şi varianta îngrăşământului universal, aşa le veţi mulţumi câte puţin pe toate. Nu ocoliţi nici îngraşămintele „bio”, organice, obţinute din materii naturale (gen guano). Sunt produse bine echilibrate, ce acţionează lent şi continuu. Nu există pericolul supradozării, dar miros puternic (neplăcut) şi pătează lucrurile cu care vin în contact.

Plantele „perfecte” pe care le achiziţionaţi din florării au fost produse „industrial”, soluţiile nutritive au fost dozate cu precizie, toate funcţiile lor vitale au fost stimulate artificial. O dată aduse în casele dumneavoastră, schimbaţi-le substratul în care au fost cultivate şi „alimentaţi-le” normal. Respectaţi-le ritmul lor natural de viaţă şi veţi „îmblânzi” şi cele mai dificile plante.

Reînflorirea plantelor de interior

Cât de mult vă bucuraţi când plantele înfloresc din nou, recunoscătoare pentru grija pe care le-o purtaţi ? Cât de mult vă necăjiţi când plantele refuză să mai înflorească deşi le-aţi răsfăţat cum aţi stiut mai bine? Soare, apă, îngrăşământ, alintări, rugăminţi urmate de indiferenţă şi, într-un final, ajunşi la capătul răbdării, ameninţări… Cu toate acestea, pentru cele mai capricioase dintre ele, nimic  nu pare să funcţioneze…

Nu toate plantele de interior pot înflori mereu. Sunt specii care înfloresc pe tot parcursul anului (violetele africane) ori într-un anumit sezon (Crăciuniţa). Altele, au nevoie de câţiva ani până să ajungă la maturitate şi să poată forma flori (unele specii de cactuşi). Mai sunt şi plante care înfloresc o singură dată şi apoi mor (agavele, bromeliile), locul lor fiind luat de lăstarii laterali. Originare din regiuni diferite ale globului, cu ritmuri biologice diferite, înflorirea lor în casele noastre este de multe ori sporadică şi niciodată sigură din cauza condiţiilor nepotrivite. Plantele, ca toate fiinţele vii, sunt programate genetic pentru reproducere, înflorirea reprezentând finalul unui ciclu vegetativ. În natură, când factorii de mediu sunt nefavorabili (frigul din anotimpul rece, seceta din sezonul uscat), se simt ameninţate şi apare „instinctul de supravieţuire”. Se declanşează procesul de reproducere, apar florile, se formează fructele şi seminţele. Astfel, se asigură că şi-au lăsat urmaşi, indiferent de condiţiile de mediu prin care urmează să treacă. În casele noastre, în atmosfera confortabilă, răsfăţate de dimineaţă până seara, la adăpost de orice ameninţare, nu mai „simt” nevoia să se reproducă, iar florile întârzie să apară. „Simularea” condiţiilor de mediu din zonele lor de origine, prin inducerea unei perioade de repaus, este importantă nu doar pentru stimularea înfloririi, ci şi pentru sănătatea şi longevitatea lor (pentru cele mai multe specii, perioada de repaus corespunde lunilor de toamnă şi iarnă: Achimenes, Gloxinia, Kohleria, Begonia tuberosa, Amaryllis etc. Excepţiile cele mai cunoscute sunt Cyclamen – repaus în aprilie-iulie şi Cala – două luni de repaus vara, în lunile iulie – august).

Înflorirea plantelelor mai depinde şi de lungimea zilei (numărul de ore de lumină). Veţi întâlni în descrierea plantelor, noţiunea de „plante de zi scurtă” sau „plante de zi lungă”. Plantele de zi scurtă sunt plantele care înfloresc toamna târziu, iarna sau primăvara devreme, când zilele sunt mai scurte şi primesc lumină un număr limitat de ore (crizantemele, cactusul de Crăciun, poinseţia, cyclamen, kalanchoe, primula, azaleea). Steaua Crăciunului (Poinsettia), pentru a-şi colora frunzele în roşu, are nevoie de lumină doar de la 9.00 la 17.00. După ora 17.00, lumina artificială din casele noastre va întarzia apariţia florilor şi colorarea frunzelor. Plantele de zi lungă sunt plantele ce înfloresc în timpul verii. Pe ele le ajută lumina artificială, prelungind perioada de iluminare şi favorizand apariţia florilor. (Bougainvillea, Stephanothis, Gloxinia, violetele africane, muşcatele).

Formarea florilor mai depinde şi de diferenţa de temperatură dintre zi şi noapte. Dacă temperatura este constantă sau variaţiile sunt mici (un grad sau două mai scazută noaptea), bobocii vor întârzia să apară. În schimb, o temperatură mai mică cu 4-6°C în timpul nopţii favorizează înflorirea (atenţie la temperaturile minime suportate de plante, nu mai mici de 7-15°C, în funcţie de specie). Acesta este şi secretul reînfloririi orhideelor, în perioada de repaus vegetativ, de după înflorire.

Iar în final, pentru cei care s-au întristat aflând că bromeliile (Guzmania, Vriesea, Aechmea, Tillandsia, Billbergia) mor după ce înfloresc, vom învăţa cum să stimulăm înflorirea plantelor noi care apar la bază, sub formă de lăstari. Separaţi-le de planta-mamă atunci când au aproximativ două treimi din înălţimea acesteia. Nu au nevoie de ghivece mari, doar cât să le asiguraţi stabilitatea. Dacă nu înfloresc dupa 1 an şi jumătate – 2 ani, ţineti ghivecele timp de 10-15 zile închise în saci de plastic transparenţi împreună cu 2-3 mere tăiate. Merele vor putrezi şi vor degaja etilenă care stimulează înflorirea. Înainte de a închide sacul, asiguraţi-vă că planta are apă în rozeta de frunze. O altă metodă, mai simplă, dar aveţi de aşteptat mai mult, constă în amplasarea în vecinătatea ghivecelor a unui vas cu mere bine coapte (în sensul de mature, nu verzi). Principiul este acelaşi.

Bromelii

În casele noastre nu avem posibilitatea de a dirija toţi factorii de mediu (temperatură, lumină, umiditate) sau de a folosi substanţe chimice pentru a stimula înflorirea, aşa cum fac producătorii de plante pentru a ne oferi un sortiment variat de flori, indiferent de anotimp. În schimb, respectându-le ritmul de viaţă, ne vom bucura de fiecare floare, culoare, formă ori parfum cu care ne vor răsplăti strădaniile…

Plante (ne)cuvântătoare

De-a lungul timpului s-au scris cărţi despre o viaţă secretă a plantelor. Maeştrii feng shui ne-au vorbit despre plante-vampiri energetici ori au susţinut că bunăstarea noastră materială depinde de forma frunzelor plantelor din casă. Din studiile NASA am învăţat că plantele din locuinţe purifică aerul şi ne protejează de radiaţiile electromagnetice. În zilele noastre au loc conferinţe despre inteligenţa verde şi apare o nouă şi controversată stiinţă: plant neurobiology. Nu vom intra în zona ştiinţelor oculte şi nici în polemică cu susţinătorii inteligenţei plantelor. Nu. Vom afla cum plantele noastre comunică cu noi prin verdele frunzelor sau prin delicateţea florilor. Observaţi cu atenţie plantele şi veţi învăţa să le descifraţi mesajele de mulţumire sau strigătele de ajutor.

În loc de cuvinte, plantele îşi folosesc frunzele şi florile. Plante care cresc pline de energie, senzaţia odihnitoare provocată de frunzele verzi, apariţia seducătoare a florilor sunt expresia recunoştinţei. Suntem pe drumul cel bun… Dar prin căderea bruscă a frunzelor, planta noastră preferată îşi arată nemulţumirea faţă de schimbarea locului sau ne spune că a suferit un şoc din cauza variaţiei temperaturii, că dintr-o dată primeşte mai multă lumină decât de obicei ori că este deranjată de un curent de aer rece. Şi uscăciunea la rădăcini (mai ales la plantele lemnoase) determină căderea frunzelor. Dacă frunzele încep mai întâi să se onduleze, să se răsucească şi în final să cadă, plantele „strigă” din cauza frigului, unui curent de aer rece sau excesului de apă. Răsucirea, îngălbenirea şi căderea frunzelor sunt de asemenea cauzate de prea multă apă sau de prezenţa unui curent de aer rece. În cazul în care doar frunzele de la baza plantei se usucă şi cad, suntem atentionaţi că lumina este insuficientă, apa este prea puţină ori este prea cald.

Când apar brunificări pe vârful frunzelor sau pe marginea acestora, plantele ne spun că le udăm când prea mult, când prea puţin, că sunt deranjate de temperatură (prea cald sau frig), că aerul este uscat ori că am exagerat cu fertilizarea. Ofilirea frunzelor este reacţia la aerul uscat sau lumină prea multă, pământ uscat ori apă stagnantă în farfuria ghiveciului. Când udăm prea mult şi prea des plantele, pe frunzele lor apar pete moi, brune-închis. Când apa este insuficientă, pe frunze apar tot pete brune, dar încreţite. Prea mult soare, apa prea rece folosită la udare ori picăturile de apă de pe frunzele catifelate au ca rezultat pete de culoare albă, uşor gălbuie.

Frunze galbene, care se menţin pe plantă, indică faptul că apa cu care udăm este prea dură sau că în pământul din ghiveci se găseşte calciu în exces. Dacă frunzele sunt mici, palide, înguste, planta ne avertizează că primeşte prea puţină lumină sau hrană insuficientă pe parcursul verii şi, în timpul iernii, temperatură scăzuta, lumină puţină, apă prea multă. Când frunzele (şi tulpinile) putrezesc, verificaţi să nu rămână apă pe plantă pe parcursul nopţii (mai ales iarna).

Prin căderea bobocilor se plâng de aerul uscat, lumina insuficientă, apă puţină sau de faptul că au fost mişcate din locul lor preferat. Florile întârzie să apară dacă lumina este insuficientă sau lungimea zilei este necorespunzătoare, dacă le fertilizăm în exces (apar creşteri noi în detrimentul florilor), dacă aerul este prea uscat sau după ce transplantăm plantele. Dacă aveţi impresia că florile se trec prea repede, de vină sunt udarea insuficientă, aerul uscat, lumina prea puţină sau căldura prea multă. O plantă care creşte foarte încet suferă din cauza hranei insuficiente, un ghiveci prea mic, lumină prea puţină sau prea multă apă.

Petele, decolorările, deformările, încetarea creşterii, ofilirea frunzelor sau căderea florilor sunt modul în care plantele noastre ne dau de ştire că ceva este în neregulă cu ele. Observarea atentă a comportamentului lor, identificarea cauzei ce le provoacă suferinţa, corectarea problemelor, respectarea ritmului lor de viaţă sunt secretele unui „dialog” reuşit care transformă orice amator în grădinar priceput. Dar nu uitaţi că plantele sunt fiinţe vii şi că frunzele galbene, florile ofilite, o ramură uscată, fac parte din viaţa normală, firească a plantei. Şi nu vă grăbiţi să puneţi un diagnostic pentru o singură frunză îngălbenită. Îmbătrânesc şi ele la fel ca noi…

Cum să (nu) uzi plantele

Deşi pare un gest simplu, pierdem cele mai multe plante din cauza udării. Motivul? Ca toate fiinţele vii, plantele au nevoie de apă, dar udarea neregulată, când deloc, când prea mult, epuizează plantele şi afectează dezvoltarea lor normală. Nu există reţete infailibile şi nici formule matematice garantate care să ne arate când şi cât să udăm plantele. Doar observând cu atenţie comportamentul plantelor noastre vom şti când şi cât au nevoie. Dar până vom dobândi flerul de a aprecia momentul potrivit, câteva sfaturi din partea celor cu mai multă experienţă decât noi ne pot fi de mare ajutor.

O udare corectă presupune să udăm abundent pământul în profunzime, dar să evităm stagnarea apei. Atunci când udăm pământul din ghiveci, planta nu absoarbe apa imediat. Trebuie ca substratul să se îmbibe cu apă până la saturaţie şi abia apoi rădăcinile încep să pompeze. De aceea, este mai bine să se ude mai rar şi cu o cantitate mai mare, decât des şi cu câţiva stropi de apă (pământul va fi permanent umed la suprafaţă, dar în profunzime va rămâne uscat). Volumul de apă recomandat pentru o udare este de aproximativ 10% din volumul pământului din ghiveci. Lăsaţi apa de la robinet câteva zile în sticle deschise pentru evaporarea clorului şi eventual, pentru depunerea excesului de săruri. În plus, în momentul udării, va avea temperatura camerei în care stau plantele, evitând astfel şocurile cauzate de apa prea rece.

Pentru aprecierea momentului în care trebuie udat se poate folosi „testul degetului”. Atingeţi cu degetul suprafaţa substratului din ghiveci. Dacă pământul rămâne pe deget, planta are încă suficientă apă. Dacă degetul este curat, fără pământ, planta trebuie udată. Acest test nu este valabil şi în cazul ghivecelor mari, unde pământul poate fi uscat la suprafaţă, pe 1-2 cm, dar păstrează apă în adâncime. În cazul lor, se foloseşte un băţ subţire de bambus care se introduce până la baza ghiveciului, se lasă un minut, după care se scoate. Dacă pe băţ răman urme de pământ, planta nu trebuie udată. Cu timpul, veţi observa că o plantă căreia îi este sete are ghiveciul mai uşor decât de obicei sau, dacă este din lut, ghiveciul „sună a gol” în momentul în care ciocăniţi uşor. De asemenea, un substrat uscat se „strânge”, se dezlipeşte uşor de marginea ghiveciului, nu mai aderă la acesta. Există şi plante „indicator”, plante ce reacţionează rapid la uscăciune, înclinându-şi puternic frunzele. Dacă aveţi un Impatiens sau un Spathiphyllum, folosiţi-le drept reper. Dacă lor le este sete, verificaţi şi starea celorlalte plante.

Cand planta nu mai găseşte în sol apa de care are nevoie, apelează la rezervele sale. Cactuşii, plantele suculente, plantele cu tulpini sau frunze îngroşate, cărnoase, cu bulbi, rizomi, tuberculi rezistă perioade mai mari la uscăciune, datorită apei înmagazinate. În schimb, plantele cu tulpini subţiri, frunze mari, fine suferă mult mai repede din cauza lipsei de apă. Dacă plantele sunt ofilite, udaţi-le rapid. Atenţie! Şi o plantă udată prea mult prezintă simptome asemănătoare cu cele cauzate de sete. Atunci când plantele nu au apă, celulele cedează o parte din lichidul pe care îl conţin şi îşi pierd rigiditatea, tulpinile, frunzele se apleacă, plantele se ofilesc. Dar şi la o plantă udată prea mult, ţesuturile îmbibate cu apă îşi pierd rigiditatea şi frunzele vor căpăta un aspect flasc. Înainte de a pune apă, verificaţi dacă pământul este uscat.

Din martie până-n septembrie, plantele, aflate în perioada de vegetaţie (de creştere), au nevoie de udări abundente şi mai dese. Din octombrie şi până la sfârşitul lui februarie, când plantele trec printr-un repaus, se vor uda mai rar şi numai atât cât să nu se usuce prea tare pămantul. O plantă amplasată într-un loc însorit sau într-o cameră încălzită, necesită mai multă apă decât una aşezată la umbră sau într-o cameră neîncălzită. Ghivecele din material plastic reţin umezeala câteva zile în plus faţă de cele din lut, poroase, care permit o bună aerisire a pământului şi respectiv a rădăcinilor. Atenţie la vasele mască! Verificaţi să nu rămână apă în interiorul lor, altfel rădăcinile se vor asfixia şi vor putrezi.

Şi substratul în care este cultivată planta influenţează frecvenţa cu care o udăm. Acesta este fie un amestec din mai multe componente (sol, frunze, mraniţă, nisip etc.), fie turbă cu adaos de îngrăşăminte minerale. Fiecare componentă are o capacitate de retenţie a apei diferită, unele reţin apa un timp mai îndelungat, altele se usucă rapid. Este important să nu transformăm pământul din ghiveci într-o mlaştină, deoarece rădăcinile au nevoie de oxigen. Evacuarea apei se asigură prin realizarea unui strat de drenaj la baza ghiveciului (din nisip grosier, pietriş, cioburi de ghivece, bile de argilă). Acesta va împiedica rădăcinile să astupe orificiile ghiveciului şi va izola pământul de apa stagnantă din farfurie.

O dată lămurită problema lui când şi cât, apare întrebarea cum? Cum udăm ? De sus, prin turnarea apei în ghiveci sau de jos cu apa din farfuria pe care este aşezat ghiveciul? De sus, apa turnată la suprafaţa ghiveciului se infiltrează în pământ şi îl îmbibă, iar surplusul se scurge prin orificiul de drenaj, în farfurie. Dacă pământul este foarte uscat, apa se scurge imediat, fără să se infiltreze în substrat. În acest caz se recomandă „îmbăierea” ghiveciului. Introduceţi-l în apă (2/3 din ghiveci) pentru o jumătate de oră. Înainte de a-l pune la locul lui, lăsaţi-l timp de un sfert de oră ca să se scurgă apa în exces. Tehnica îmbăierii se foloseşte şi pentru plante cu un sistem radicular sensibil, ce nu suportă uscăciunea şi care reacţionează rapid prin pierderea frunzelor sau bobocilor (azalee, ferigi, orhidee). Mulţi dintre cei care îngrijesc violete africane, gloxinii, primule, cyclamen, plante sub formă de rozetă sau cu frunze catifelate ori gofrate, folosesc metoda udării de jos (prin infiltraţie), punând apa în farfurie. Nu este greşit, dar udarea este mult mai lentă şi transportă sărurile minerale la suprafaţă unde rămân sub forma unor sedimente albe. Pentru a corecta acest neajuns, se recomandă ca o dată pe lună să se ude de sus cu o cantitate mare de apă, pentru spălarea sărurilor. Dupa udare, indiferent de metoda folosită, verificaţi să nu rămână apă mult timp în farfurie şi scurgeţi excesul, dacă este cazul.

Pentru tot ce am discutat până acum există şi excepţii. Există plante care iubesc să stea cu  „picioarele” în apă (Cala, Cyperus) sau care au nevoie de apă în rozetă (bromeliile). Sunt plante care se udă prin pulverizare sau specii care pot rezista câteva luni fără nici un strop de apă. Poveştile lor aşteaptă să fie spuse. Ştiu, pare complicat, dar acordându-le atenţia noastră ne vor răsplăti cu frumuseţea lor exotică şi ne vor însufleţi casele.

Dacă vă întrebaţi ce e de făcut în timpul vacanţelor, cum rezistă plantele în lipsa dumneavoastră, s-ar putea să găsiţi câteva soluţii aici: Udarea plantelor în timpul vacanţei de vară

 

Câte o plantă pentru fiecare fereastră

În casele noastre, plante din zone geografice diferite sunt invitate să se adapteze la condiţii neobişnuite pentru ele. Dacă în natură duc o luptă permanentă pentru a-şi câştiga spaţiul vital, în căminele noastre, captive în ghivecele lor, sunt dependente de noi. Pentru cei mai mulţi dintre noi, îngrijirea plantelor de apartament se rezumă la câteva gesturi: apă, de obicei peste măsură, mutarea într-un ghiveci de cele mai multe ori nepotrivit pentru nevoile lor, eventual un îngrăşământ recomandat de vânzător. Sunt şi voci care spun că vorbitul ajută sau, un anumit gen de muzică (nu s-a dovedit ştiinţific, dar sigur nu dăunează)… Cu toate acestea, convinşi fiind că am făcut tot ce era posibil, plantele se găsesc într-o situaţie precară. Recunoaşteţi că v-aţi gândit că există un secret care nu v-a fost împărtăşit sau o soluţie magică, la care nu aveţi acces. Altfel cum ar putea plantele să arate impecabil în florării sau magazinele specializate şi, o dată aduse acasă, să-şi piardă strălucirea?

Cu riscul de a vă dezamăgi, NU există soluţii magice. Există doar un minimum de condiţii de care plantele au nevoie ca să crească şi să se dezvolte normal în casele noastre. Atunci când „adoptaţi” o plantă, gândiţi-vă la ce aveţi să-i oferiţi. Sunt importante şi atenţia şi disponibilitatea voastră, dar primul lucru pe care trebuie să-l aveţi în minte este locul din casă unde o veţi aşeza. Funcţiile ei vitale depind de prezenţa luminii. Creşterea ei armonioasă depinde de cât de luminoasă este încăperea care o va găzdui.

Lumina naturală pătrunde în casele noastre prin intermediul ferestrelor plasate, de cele mai multe ori, pe un singur perete. În funcţie de orientarea ferestrelor faţă de punctele cardinale, beneficiem mai mult sau mai puţin de razele soarelui. Cele mai luminoase, dar şi cele mai călduroase, vor fi camerele cu ferestre orientate spre sud. Încăperile cu ferestre spre nord sunt destul de întunecate şi, dacă noi suportăm foarte bine umbra, unele plante suferă din cauza ei. Ferestrele orientate spre est beneficiază de soare dimineaţa, lăsând să pătrundă în interior o lumină blândă, plăcută plantelor. În camerele cu ferestre spre vest, expunerea directă la soare are loc la sfârşitul zilei, fapt benefic în zilele toride de vară. Părţile laterale ale ferestrelor sunt locurile cele mai întunecate dintr-o încăpere. Ele poartă numele de unghiuri moarte. Jumătatea din stânga a ferestrei orientată spre est primeşte mai multă lumină decât cea din dreapta şi invers, la o fereastră orientată spre vest, jumătatea din dreapta primeşte mai multă lumină decât cea din stânga. Pe măsură ce ne îndepărtăm de ferestre, intensitatea luminoasă scade într-o încăpere. O plantă beneficiază de maximum de lumină la cel mult un metru de fereastră. La doi metri distanţă ea primeşte de patru ori mai puţină lumină, iar la trei metri de nouă ori mai puţină, conform relaţiei matematice care ne spune că pierderea de luminozitate este proporţională cu pătratul distanţei dintre fereastră şi plantă. Dacă mai adăugăm şi perdele, mobilier etc, elemente care absorb o bună parte din lumină, plantele vor avea de suferit la mai mult de 2 m de fereastră.

Acum, pentru că ştim ce avem de oferit, să ne îndreptăm atenţia spre ce fel de plante se potrivesc casei noastre, sau mai bine spus, ferestrelor noastre. Nevoile plantelor faţă de lumină diferă în funcţie de originea lor. Iubesc soarele plantele care provin din regiunile deşertice: cactuşii, plantele suculente, euphorbiile. Mai mult, le prieşte şi aerul uscat din casele noastre. Rezervaţi-le camerele cu expoziţie sudică, cu soare pe tot parcursul zilei şi nu vor avea de suferit din cauza căldurii sau soarelui ce poate deveni prea arzător în timpul verii. Beaucarnea (Nolina), Ficus benjamina, Hibiscus, Hoya, Jasminum, Musa, Passiflora, Phoenix roebelinii, Strelitzia, Yucca, Zantedeschia (Cala) se potrivesc şi ele cu ferestrele spre sud. De altfel, toate plantele se pot simţi bine într-o încăpere orientată spre sud dacă sunt aşezate la o distanţă corespunzătoare faţă de ferestre sau dacă lumina este filtrată de perdele.

Passiflora, Hibiscus, Jasminum nu infloresc decat in plina lumina.

În camerele cu expoziţie nordică, plantele nu trebuie să fie amplasate la mai mult de 2 m de fereastră. Pentru ferestrele orientate spre nord, adoptaţi plante ca Adiantum, Anthurium, Clivia, Dionaea, Dracaena marginata, Epipremnum, Ficus pumila, Fittonia, Hedera, Miltonia, Paphiopedilum.

Anthurium, Clivia, Paphiopedillum – plante cu flori care suporta umbra.

Majoritatea plantelor de apartament care iubesc un loc luminos dar fară să fie atinse direct de razele soarelui (mai ales în orele de la amiază), preferă ferestrele orientate spre est sau spre vest. Lumina blândă şi temperatura rareori ridicată din camerele cu expoziţie estică sunt preferate de Achimenes, Aechmea, Alocasia, Araucaria, Begonia, Crossandra, Diffenbachia, Gardenia, Marantha, Philodendron, Syngonium.

Aechmea, Gardenia, Begonia iubesc lumina blanda a soarelui de dimineata.

Lumina din camerele cu expoziţie vestică este perfectă pentru numeroase plante verzi şi chiar pentru câteva plante cu flori: Codiaeum (Croton), Cycas, Dendrobium, Dipladenia, Ficus elastica, Guzmania, Phalaenopsis, Saintpaulia, Shefflera, Spathiphyllum, Stephanotis, Tillandsia, Vriesea.

Dipladenia, Phalaenopsis, Guzmania se potrivesc incaperilor cu ferestre spre vest

Întrebaţi vânzătorul dacă planta pe care doriţi să o achizionaţi este o plantă de umbră, de semiumbră sau de lumină pentru a fi siguri că i se potrivesc condiţiile de acasă. Şi etichetele de pe ghivece conţin informaţii. Căutaţi pictograma ce reprezintă soarele şi veţi şti dacă preferă lumina directă, filtrată sau suportă umbra. Indicii despre nevoile ei vă oferă şi aspectul exterior al plantei, aşa cum am aflat în Ce ne spun plantele sau numele ei (Nu mă deranja). Sunt şi specii cu o capacitate mare de adaptare, care tolerează atât soarele direct cât şi umbra (Clorophitum, Sansevieria). Nu vă speriaţi dacă nu reuşiţi de prima dată să le găsiţi locul potrivit. Important este să înţelegeţi semnalele pe care vi le trimit dacă ceva nu este în regulă şi să corectaţi. Şi ţineti minte că ţesutul vegetal cu cât este mai transparent şi mai fin, cu atât este mai sensibil la arsuri, iar speciile decorative prin frunze verzi acceptă mai puţină lumină decât cele cu flori şi cele cu frunziş pestriţ, divers colorat.

Nu mă deranja!

Numele florilor, ştiinţific sau popular, nu este o simplă etichetă. El poartă o serie de informaţii despre caracterele plantelor, despre originea lor, despre apartenenţa lor la diferite familii botanice. Unele plante au primit la botez numele unor personaje mitologice (ex. Narcissus) sau numele unor figuri istorice, exploratori, botanişti, doctori, nobili etc. De exemplu, Dahlia poartă numele botanistului suedez Anders Dahl (1751-1789), iar Begonia a fost numită dupa Michel Bégon (1638-1710), guvernator al fostei colonii franceze Saint-Domingue (Haiti) şi pasionat colecţionar de plante. În alte cazuri, numele evocă frumuseţea plantei, forma florilor sau a frunzelor: Lilium superbum, Digitalis purpurea, Philodendron sagitifolium. Indicii despre aspectul plantei, momentul înfloririi sau particularităţi ale modului de îngrijire, găsim şi în denumirea populară (sau comună), mult mai accesibilă decât cea latină (ştiinţifică): cerceluş (Fuchsia), floarea de ceară (Hoya), steaua Crăciunului (Poinsettia), sporul casei (Impatiens), limba soacrei (Sansevieria), Crăciunel sau „nu mă deranja” (Schlumbergera).  Sansevieria a fost botezată de către Vincenzo Petagna, medic şi biolog italian, în onoarea patronului său, contele Pietro Antonio Sanseverino (1724-1771), însă nu ştiu să vă spun soacra cărui personaj a servit drept sursă de inspiraţie pentru denumirea populară de limba soacrei… În schimb, ştiu de ce cactusului ce înfloreşte de Crăciun i se mai spune şi „nu mă deranja”.

Nu îl deranjaţi sau riscaţi ca orice mişcare să provoace căderea bobocilor sau florilor. Explicaţia are legătură cu lumina pe care o primesc plantele şi cu o particularitate anatomică a florilor şi este valabilă şi în cazul altor specii, cum ar fi azaleea, camelia, gardenia, restul cactuşilor de pădure. Ce au în comun toate aceste plante? Sau mai bine spus ce nu au, ce le lipseşte florilor?

Ferestrele prin care lumina naturală pătrunde într-o încăpere sunt plasate, de cele mai multe ori, pe un singur perete. În funcţie de orientarea ferestrelor, de anotimp, de distanţa la care sunt amplasate plantele faţă de ferestrele acoperite sau nu de perdele etc, intensitatea luminii variază în încăpere. În natură, lumina soarelui atinge plantele întotdeauna de sus, pe faţa superioară a frunzelor, iar plantele cresc normal, pe verticală. În casă, razele soarelui pătrund prin ferestre, iar plantele îşi vor îndrepta irezistibil frunzele, florile, lăstarii, tulpinile spre sursa de lumină, spre ferestre. Dacă primesc suficientă lumină, dacă le merge bine într-un anume loc, lăsaţi-le acolo. Dacă lumina este insuficientă, plantele vor creşte strâmb, tulpinile înclinându-se (inestetic) spre lumină. Rotirea ghivecelor, pentru ca plantele să rămână verticale, este o soluţie doar pentru plantele decorative prin frunze. Plantele cu flori sunt mai sensibile la schimbarea direcţiei din care primesc lumina, reacţionând prin căderi bruşte ale bobocilor sau florilor. Explicaţia ne este dată de un detaliu din anatomia florilor, vizibil cu ochiul liber. La cele mai multe specii, florile sunt prinse de tulpină printr-un pedicel (o codiţă), care le conferă o oarecare libertate de mişcare. La florile de azalee, camelie, gardenie, la Crăciunelul de la numele căruia am pornit (Nu mă deranja), acest pedicel lipseşte, floarea fiind prinsă direct pe tulpină. În momentul în care le mişcăm, le schimbăm locul, în încercarea lor de a se „răsuci” spre noua direcţie din care primesc lumina, se vor rupe şi vor cădea. Nici plantele ale căror flori posedă această „codiţă” nu reacţionează foarte bine când sunt deranjate. Căderile inexplicabile ale florilor de orhidee sau ale trandafirilor japonezi pot fi puse pe seama variaţiei intensităţii luminii. În cazul în care trebuie să deplasaţi ghivecele acestor plante delicate, pentru a face curat de exemplu, asiguraţi-vă că le puneţi la loc exact în poziţia în care se aflau. Revenind la rotirea ghivecelor plantelor verzi, aceasta trebuie să se facă foarte lent, lunar, pentru a oferi plantelor timp să se adapteze la noile condiţii de iluminare. Rotirea plantelor nu este doar o metodă de corecţie, ea poate fi necesară pentru dezvoltarea uniformă a ramificaţiilor, aşa cum este cazul Araucariei (sau pin de Norfolk, un elegant conifer de interior).

Observaţi cu atenţie plantele şi le veţi cunoaşte nevoile. Lumea plantelor îşi spune povestea fără să se folosească de cuvinte. Observarea atentă a comportamentului lor şi respectarea ritmului lor de viaţă sunt secretele care transformă orice amator de plante frumoase în grădinar priceput. Nu uitaţi şi de indiciile ascunse în numele lor…

Despre plantele epifite

Dendrobium

Cele mai multe dintre plantele noastre, cu forme şi culori încântătoare, sunt originare din pădurile ecuatoriale sau de la tropice. În mediul lor natural, în căutarea luminii, au părăsit solul şi cresc pe trunchiurile sau pe ramurile arborilor. Nu sunt parazite, rădăcinile acestora doar se fixează pe scoarţa copacilor, pe muşchiul vegetal sau în scorburi. Au drept sursă de apă ploaia şi vaporii de apă din atmosferă şi profită de resturile vegetale ce se descompun în jurul lor pentru a-şi procura elementele nutritive. Le întâlnim în literatura de specialitate sub denumirea de epifite (pe plante, în traducere din limba greacă) pentru a le diferenţia de cele terestre (care au rădăcinile în sol). Orhidee, bromelii, ferigi, cactuşi… Da, aţi citit bine, cactuşi de pădure, agăţaţi

Ce ne spun plantele?

Spun povestea locului de unde vin. Cunoscându-le povestea, ne va fi mult mai uşor să recreăm, să compunem, să modelăm într-o singură încăpere din locuinţa noastră, un univers adaptat nevoilor lor. Şi în această lume, care ne aparţine, poate că plantele vor spune mai departe, celor ce ne trec pragul, şi povestea dragostei ce le-o purtăm…

Ce-şi doresc plantele…

Cu origini îndepărtate sau misterioase pentru cei mai mulţi dintre noi, plantele caută în confortul locuinţelor noastre condiţii cât mai apropiate de cele din mediul lor natural. Dificil, am spune, deoarece în interior influenţa anotimpurilor e aproape inexistentă, temperatura fiind constantă aproape tot anul. Variază doar lumina, ceea ce creează cele mai multe probleme. În aventura lor în casele noastre, plantele depind de noi, de priceperea noastră de a le oferi lumină, aer, căldură, apă şi hrană.